Preasfinte umbre dezaripate

Cartierul hămăieşte-

nu ştiu de ce,

dar mama plânge

de fiecare dată când sună telefonul.

Oamenii nu se mai culcă-

bătrâne buhe pe balcon

culeg rufe

murdare de făclia înserării;

într-o odaie nestinsă

o umbră beată

înşurubează-un bec-

de parcă insomnia

se tratează cu lumină;

ce zevzec!

o alta îşi mângâie stomacul

c-un castravete murat;

niciuna nu mai îndrăzneşte

în gânduri

şi vremi

şi-n somnuri devremi

a face curat-

umbrele nu se mai culcă.

Un câine şi-a-nghiţit lătratul;

s-au mai pitit trei ferestre

după cer;

oamenii se tot joacă

de-a v-aţi ascunselea;

acelaşi clopot îmi inundă

surdina.

E noapte iar

şi iar freamătă câinii

în eter.

Un iz de miazădulce dimineaţă

amăgeşte

un alb trecător-

se-alintă iarăşi vântul

prin părul brun

de balador.

La noi picură prin telefon.



Text, foto: Feli

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s