În prima zi, Dumnezeu a făcut Cerul

-Vino să-ţi arăt un fluture; prima dată a murit, şi apoi a zburat.

Era în jur de trei a.m., într-un alt loc decât acasă. Mă sufoca somnul. Mă sufoca o noapte sahariană, în care-am trecut peste discuţia cu Dumnezeu. El ştia, poate şi eu ştiam, că atunci când aveam să mă trezesc, nimic nu va mai fi fost la fel.

La unsprezece şi jumătate a.m. am auzit-o pe mama plângând pentru prima oară anul ăsta. Sau anii ăştia. Se auzea ca un difuzor cu suflul întretăiat în spatele vocii tatei. Am încercat să respir. Dar atunci am auzit Cuvintele. Cele mai sfâşietoare Cuvinte, spuse în cel mai milos mod. Erau nişte lupi, iar noi eram peticele de haine rămase în urma dineului Lor.  Era ziua în care hotărâsem să-mi schimb viaţa. N-a fost nevoie să fac nimic. Decât să mă las surpată într-un vis urât.

Zilele următoare n-au existat în catastiful micii mele minţi. Doar una din ele. Una, care a săpat atât de adânc în mine, încât m-a golit de tot.

Atunci am văzut sute de feţe necunoscute, aţâţând durerea, haosul, emanând un parfum letal. Atunci am simţit mirosul morţii, de untură şi varză călită. Atunci am rămas piatră în faţa cerului de fum negru amestecat cu fanfara lugubră. Atunci am strâns mâinile la urechi, cât de tare am putut, şi-am închis ochii, crezând că, atunci când îi voi deschide, toată scena se va fi prăbuşit, cortina se va fi tras, mulţumim pentru spectacol, altadată să nu mai veniţi, o viaţă bună şi veşnică vă urăm.

Dar n-a fost aşa.

Pe câmp te-am văzut, bunicule, erai în vânt, în iarbă, în soare… te-am văzut zburând, te-ai înălţat, un mărăcine cu heliu. Da… erai peste tot, ne fereai de oamenii ăia nebuni, care credeau c-ai plecat. Nu, tu n-ai plecat nicăieri.

Tu n-ai plecat…

Am dormit prea mult, aşa-i? Când mă voi trezi, voi fi în prima odaie, tu vei veni din sat şi ne vei aduce încă o îngheţată, îţi promit c-o voi mânca pe asta, şi nu, nu va fi ultima, nu va exista o ultimă îngheţată, o ultimă vizionare de ştiri, sau meci de fotbal, un ultim ziar citit, o ultimă îmbrăţişare, un ultim cuvânt, o ultimă răsuflare… Nu, vor fi iar prima, a doua, a treia… Voi fi prima ta nepoată, iară, apoi va veni a doua, apoi, uite, şi al treilea nepoţel… şi vom alerga, pe câmp, cât mai departe, vom fi toţi ţinându-ne de mână, şi nu vom plânge, nu vom râde, vom fi împreună – şi o simfonie celestă, şi flori albe iubind mărăcini, şi mărăcini iubind flori albe… aşteaptă-ne doară puţin.

Mereu mi-am dorit un înger păzitor. Mereu ai fost tu; doar că acum ţi-au crescut aripi.

În prima zi, Dumnezeu a clipit prima Clipire.

.

Text, foto: Feli

Notă: Îmi doresc să nu fi scris eu asta.

Anunțuri