miezul ratacit al iubirii mele…


Tremur.
E vremea sa plec…
Tremur
dar uita`ma,
soarbe`ma in tine
gaseste`ma, ascunde`ma.
Sa ma ranesti,
sa ma dizolv.
Strange`ma, loveste`ma
ai grija sa nu doara
si daca mai poti,
cand ma intorc…
Iubeste`ma.

text: cristina
foto: felicia

Anunțuri

a murit si decembrie…

Se auzeau ecouri in interiorul meu, pe coridorul stramt al trenului. La fel ca si sufletul meu stramb
Era noapte din acelea fara cer, fara lumina care sa ne arate drumul, doar bezna gandului rece a lui decembrie.
Eram lipita cu fata de geamul intunericului, si imi puteam vedea reflectiile difuze ale ochiilor mici, ale amintirilor.
Am crezut poate, pentru un moment prea lung, ca sunt singura care a urcat gresit in trenul ala.
Caci trenul ala ducea spre prapastia anilor. A acelor ani care in care trebuia sa rodeasca frumosul si iubirea si prietenia.
Si muzica…
L`am auzit cantandu`mi incet in ureche… cu cateva luni in urma. L`am simtit strangandu`ma in brate. Si parul lui ud ardea, tot mai adanc in mine.
Dar mi`am dat seama ca nu eram singura. Ca era el acolo, langa mine. Acelasi el, mereu el, ratacind tacut pe crestele inalte ale iluziilor mele bolnave.
Ramasese la fel, pe de`a`ntregul.
M`au durut cuvintele lui, mai ales cele pe care nu le`a spus niciodata.
Si trenul rula spre infinit, ca un disc vechi, ca timpul…
A inceput sa ninga prin el, iar el a facut apoi sa ninga si prin mine.
Uitasem cum e sa il simt in mine…
« mi`a fost dor de tine »…
dar el nu a aflat, el nu m`a intalnit niciodata.
E ciudat cum unii oameni pot sa iubeasca strainii…
Si pana la urma, trenul ala nu s`a mai oprit vreodata. a intrat tot mai adanc in furtuna…

Text: Cristina