solitudini impreunate…

 

Lumina era stinsa. Atat in camera cat si in sufletul meu. Inchid usa in urma mea, parasind galacia care se crease pretutindeni, intr-o lume a nicaieului dar in acelasi timp si a frumosului aglomeratiei de suflete tinere. In pat, usor adormit, esti tu. Tu, acela care alergase prin mine, cu trupul si cu gandul atatea nopti, inca din prima clipa in care ne-am cunoscut. Te-am uitat insa…

ramai nemiscat, ca un manechin, esti la fel de frumos ca un inger, ma izbeste prezenta ta…

ma aplec sa te sarut, mai intai pe obrazul alb, apoi in coltul gurii. Tresari si deschizi ochii… au ramas la fel de negrii ca intotdeauna, au ramas ai noptii…

ma rog in gandul meu sa imi ramana pentru o clipa cat mai lunga, ochii in ai tai. Mi-a fost dor de tine… si de minciunile tale si de copilul din tine. Mi te dezvalui, mai intai cu cateva sentimente care nu vreau sa ramana grele, in mine, apasandu-ma. Nu e vreun fals absurd, ascuns, in ceea ce-ti soptesc. Am ramas, se pare, aceeasi eu care te doreste fara insa de a te mai iubi vreodata. As vrea sa pot a canta o muzica din trecut, o balada, un vis care imi pare trist si uitat de lume. Iubirea mea pentru tine a ramas imprastiata in amintiri, in locuri si in cuvintele de demult. Si totusi sunt aici, langa tine, atat de aproape incat iti simt rasuflarea intetaiata peste pleoape. Si te intreb, intrebandu-ma, cand are sa vina ziua aceea in care am sa nu ma mai intorc. Tu zambesti, e ceva magic si pueril in acel zambet, emani un adevar din toata minciuna in care te-ai infasurat. Si atunci te sarut iarasi, iar pielea ta e calda, ca o vara de august in plin amurg. Ma descoperi de toate trupurile pe care le-am purtat in mine atata timp, ma chemi mai aproape sa poti a te cobori spre sanul meu. Limba ta adormita ma face sa ma cutremur, credeam ca nu am sa mai port in mine placerea asta atat de pacatoasa…

nu a trecut niciun ceas si totusi prezenta ta ma oboseste. nu… te-as pastra, nu pentru totdeauna, pentru o alta sarutare macar, pentru inca un minut in care sa ma sufoc, in care sa imi astupi gura cu a ta, in care sa imi curga o lacrima din cauza unei fericiri care parea la inceput linistitoare, dar care mereu se transforma intr-un tumult din care as vrea sa nu mai scap.

Dar e tarziu… cu toate ca timpul a stat in loc e atat de tarziu. Trebuie sa plec… in lumea in care noi nu putem exista decat ca un eu si tu. Nu iti voi adresa priviri. Acolo si intotdeauna ramai un strain…

“o sa ma intorc…”

text: cristina

foto: feli

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s