solitudini impreunate…

 

Lumina era stinsa. Atat in camera cat si in sufletul meu. Inchid usa in urma mea, parasind galacia care se crease pretutindeni, intr-o lume a nicaieului dar in acelasi timp si a frumosului aglomeratiei de suflete tinere. In pat, usor adormit, esti tu. Tu, acela care alergase prin mine, cu trupul si cu gandul atatea nopti, inca din prima clipa in care ne-am cunoscut. Te-am uitat insa…

ramai nemiscat, ca un manechin, esti la fel de frumos ca un inger, ma izbeste prezenta ta…

ma aplec sa te sarut, mai intai pe obrazul alb, apoi in coltul gurii. Tresari si deschizi ochii… au ramas la fel de negrii ca intotdeauna, au ramas ai noptii…

ma rog in gandul meu sa imi ramana pentru o clipa cat mai lunga, ochii in ai tai. Mi-a fost dor de tine… si de minciunile tale si de copilul din tine. Mi te dezvalui, mai intai cu cateva sentimente care nu vreau sa ramana grele, in mine, apasandu-ma. Nu e vreun fals absurd, ascuns, in ceea ce-ti soptesc. Am ramas, se pare, aceeasi eu care te doreste fara insa de a te mai iubi vreodata. As vrea sa pot a canta o muzica din trecut, o balada, un vis care imi pare trist si uitat de lume. Iubirea mea pentru tine a ramas imprastiata in amintiri, in locuri si in cuvintele de demult. Si totusi sunt aici, langa tine, atat de aproape incat iti simt rasuflarea intetaiata peste pleoape. Si te intreb, intrebandu-ma, cand are sa vina ziua aceea in care am sa nu ma mai intorc. Tu zambesti, e ceva magic si pueril in acel zambet, emani un adevar din toata minciuna in care te-ai infasurat. Si atunci te sarut iarasi, iar pielea ta e calda, ca o vara de august in plin amurg. Ma descoperi de toate trupurile pe care le-am purtat in mine atata timp, ma chemi mai aproape sa poti a te cobori spre sanul meu. Limba ta adormita ma face sa ma cutremur, credeam ca nu am sa mai port in mine placerea asta atat de pacatoasa…

nu a trecut niciun ceas si totusi prezenta ta ma oboseste. nu… te-as pastra, nu pentru totdeauna, pentru o alta sarutare macar, pentru inca un minut in care sa ma sufoc, in care sa imi astupi gura cu a ta, in care sa imi curga o lacrima din cauza unei fericiri care parea la inceput linistitoare, dar care mereu se transforma intr-un tumult din care as vrea sa nu mai scap.

Dar e tarziu… cu toate ca timpul a stat in loc e atat de tarziu. Trebuie sa plec… in lumea in care noi nu putem exista decat ca un eu si tu. Nu iti voi adresa priviri. Acolo si intotdeauna ramai un strain…

“o sa ma intorc…”

text: cristina

foto: feli

octombrie si tu…

Te port încă o toamnă, mereu la mine-n gând

Te port de pretudindeni, absurd-agonizând…

te port într-un octombrie cuprins de mărăcini

ca și-amintirea-ți veche ce-i plină de rugini.

 

te port cu înc-o ploaie de fulgere izbind

și sufletu-mi-se-nchide de-al tău surâs murind.

Parfum de mucegai, lavandă si migdală

Se-nchesuie-n privirea de seară-autumnală.

 

Te port in versuri triste și reci de despărțire 

Aș vrea să zboare vântul pierduta mea iubire

Mă răscolesc aievea amarele săruturi

Chemându-mă frenetic-napoi la începuturi.

 

Te port ca să nu port mai grea altă povară 

Acum mă simt degeaba pierdută și murdară.

Te port pe o-buză vână, pe-un sân ne-acoperit

hai sa-mi ramai cu toamna pierduta-n infinit…

text: cristina

foto: felicia

amalgam de tu si eu…

 

pe cate carari catre stele

pe atatea abrubturi ucigase

te-ai intors la mine.

 

Mi-ai uns vasele lezate

cu vaselina…

multumesc. Si: te iubesc

 

prin porii mei albi cu negru

ai strecurat credinta

ramai cu mine…

 

si ramai cu bine

in straturile fiintei mele

acolo, in nefiinta.

 

Poate ma cureti de pacate

lasa-ma sa zac

in trupul tau…

 

si ucide-mi visele alterate

o sa te iubesc de-acum

si pan` la moarte…

 

text: cristina

foto: felicia

in a toamnei nostalgie…

E toamna in goluri si-n suflet mereu
E toamna din acelea ce nu vor sa piara
Ramai adormind, sorbind sanul meu
Ramai in iluzii si-n-amintire de vara.

E rece si pustnic amorul meu ars
E rece prezentul cu visul lui searbad
Asculta la ochii cum picura-n vals
Asculta la ploaia cum curge in treacat

E vant in suspinele toate deodata
E vant intre noi si-mi esti amagire
Aprinde lumina in ceruri cufundata
Aprinde sarutul nascut din iubire.

E departe de noi fericirea de soare
E departe-n nisipuri privirea ta calda
Gusta din mine cu far` de-asteptare
Gusta tristetea din toamna-mi balada.

text: cristina

foto: felicia

 

 

pierim inca de la-nceputuri…

te-am intalnit sub florii de cires,
sub dulcea poezie
ca mai apoi in parul meu sa tesi
parfum de nebunie.

te-am regasit apoi de-atatea ori
in infinite soapte
cat ti-am iubit cei ochi greoi
ca sa ii pierd in moarte.

te-am ascultat cantand piezis
o seara de amoruri;
ca-n urma mea sa nu existi
pierzandu-te in doruri.

te-am renegat tarziu in viata –
deja nu mai erai
cobor din valsul meu de ceata
iar tu ramai in rai.

te mai ascund si-acum vreodata
in gandul amintirii.
ma-nchid in visul meu de moarta
lasandu-te pieririi.

text: cristina

foto: felicia

cufundati in intrebari…


De m-as intoarce iarasi in trecut
Sa strang in brate sarutarea ta
Vei frange pieptul meu pe necuvant
Stergand in praf din nou iubirea mea?

De mi-as intoarce gandul inapoi
Sa te cunosc din nou cum te stiam
Vom rataci vreodata doar noi doi
Prin ploile pe care atata le iubeam?

De ti-ai aduce-aminte ce-mi spuneai
Ca vrei sa pleci oriunde-n asta lume
Si peste-un veac din nou de ma gaseai
Sa recladim in noi iubirea fara nume.

As fi cladit cu tine doar noroaie
Atat imi pare-acuma c-a ramas
Sa ma intorc? De ce? – nu se mai poate
Dar visul crud din mine ramane inca treaz.

text: cristina;
foto: felicia;

unde toate incep si toate se termina…

Nu m-am gandit niciodata ca locul asta ma poate goli atat de mult. Cum au putut oare, ma intreb, sa ma sece si devoreze usor pe dinauntru atatea suflete care m-au inconjurat, muzica chitarilor, apa, apa – atata apa. Poate e doar o iluzie ce nu merita sa se nasca chiar acum. Poate absenta ta a fost cea care m-a macinat, cea care a durut cel mai mult in mine. Dar nu regret locul asta, chiar si fara tine. Nu regret pielea mea arsa de prea mult soare sau gustul sarat pe care mi-l aduce marea.
Sulina a fost locul meu pe pamant in care am crezut ca ma pot pierde definitiv de tine. Insa, chiar si aici, m-au urmarit amintirile tale toate. Si fara tine, Dunarea pare doar o apa care curge trist. Oraselul asta uitat de lume pare un capat al trairilor mele. Dar tu te-ai nascut aici, in sufletul meu, cu ceva timp in urma. Si mi-as fi putut sa si mori aici, acum, zilele astea. Sa ma lasi doar cu un gust sec care sa imi aduca aminte ca te-am iubit odata. Dar tu refuzi sa pleci, esti facut sa ramai inca in mine. Si nu pot sa te vad strain pe cat mi-ai devenit. Poate, peste un an, ma voi intoarce fara iubirea asta atat de gresita si in acelasi timp atat de fireasca pentru sufletul meu.
Daca toata fericirea si prietenia pe care le-am trait zilele astea nu au reusit sa umple inca goluri din mine inseamna ca tu dori mai mult decat as fi crezut vreodata. Si lucrul care ma distruge cel mai rau este ca as fi dat totul pe lumea asta, ca una, doar una din amintirile noastre sa reinvie. Sa te stiu, cat infinitul clipei mi te-ar putea aduce, langa trupul meu. Dar e greseala cea mai cruda a lumii ca tu sa te intorci.
Daca te lasi descoperit sa ma acoperi cu minciunile tale – atat de tragic si trist si depravat este interiorul meu.
Sulina se va stinge in prea curand ca o torta care a ars prea mult in mine. As fi vrut sa refuz, sa reneg locul asta pentru ca imi pare nedemn de pustiu fara tine. si ma intreb, draga mare, de ce dupa atata timp nu m-ai invatat cum sa ma curat de pacate. De ce ai reusit, inca o data, ca de fiecare data, sa murdaresti inca ceva din mine. Si desi toata durerea asta imi cere sa te urasc, minele meu striga ca tu nu ai vina pentru greselile noastre. Ca tu esti dintotdeauna, dinainte si vesnic dupa existenta trecatoare a scheletelor miscatoare. Si te iert, mare, caci noptile astea mi-au dezvaluit singuratatea ta. Esti mult prea departe de stele… sunt mult prea departe de el.
Si daca plec, nu o sa te uit niciodata. Cum si el, chiar daca a plecat, ramane inca viu in tot ce sunt eu…

PE FINAL…
Cum pot oare despartirile sa nu doara? Mai ales acum cand trebuie sa renuti la credinta ca sa poti face loc alteia. Cand trenul noastru, al tuturor, a plecat din gara au fost ochii care nu au putut stapanii sa nu curga prin ei suferinta celui mai greu “ramas bun”. Si nu e doar despartirea de mare cea care ne face sa tresarim… dar in urma noastra ramane bucata aceea de prietenie care s-a construit in flacara noptii si a stelelor cazatoare. Nu pot acum sa imi dau seama de dorintele lor, nu pot sa imi dau seama nici chiar de a mea.
Nu e durerea mea insa cea care arde cel mai mult in mine, este a lor, a celor care au trait prea multe acolo, in Sulina unor rasarituri prea pline si dramatice ca sa se poata stinge in orisice coltisor ascuns al mintilor noastre.
Nu e trenul acesta cel care ma rupe de vis… este chiar gandul meu cel care vrea sa se intoarca…
Iar in vagon pluteste un iz de melancolie. Stiu insa ca seara se vor auzi iar chitarile cantand cu dor si pasiune. Si mai stiu ca intotdeauna ne vom intoarce in locurile care au durut cel mai mult, in locurile cele mai frumoase ale sufletelor noastre, in Sulina…

text: cristina
foto: felicia